Alice in tara minunilor

O mai tineti minte pe Alice? Nu pe cea din piesa lui Smokie, “who the f*** is Alice” ci pe cea cu aventura in tara minunilor.

Ei bine, sa zicem ca Alice a crescut mare si a aterizat din nou in tara minunilor. Numai ca la tara asta a minunilor ii spune SUA. A trecut aproape o luna de cand ma invart pe aici, n-am vazut iepuri albi cu ceas si nici licori magice pe care sa scrie “bea-ma!” dar am vazut o gramada de alte minunatii: niste munti de-a dreptul superbi – cei in care s-a filmat Ultimul mohican, am facut river rafting, am fost in rezervatia indienilor cherokee, am simtit spiritul country la targul local, iar peste 2 zile merg la primul meci de fotbal american pentru ca saptamana asta e deschiderea oficiala a sezonului.

Posted in Marea evadare | Tagged , | 3 Comments

Licurici

image

Licuricii sunt precum visele. Se aprind pe rand unul cate unul si fiecare iti rapeste atentia si-ti umple sufletul de bucurie. Dar daca incerci sa ii urmaresti pe toti vei sfarsi prin a obosi, in incercarea de a nu pierde niciunul. In seara asta am urmarit un licurici traversand drumul si pierzandu-se in tufa mare din fata apartamentului meu. A fost un vis cu inceput si finalitate. Si oricat au incercat ceilalti licurici sa imi distraga atentia zburdand voiosi prin intuneric, eu mi-am urmarit licuriciul aventurier pana si-a atins scopul, acela de a scapa de betoane si ciment si a se pierde in spatiul verde.
Am invatat ca atunci cand ploua nu sunt licurici. Si nici vise. Atunci cand ploua e doar intuneric si tristete.
Incep sa imi placa tot mai mult serile de aici. A. mi-a spus in ultima zi de licenta ca odata cu venirea mea aici mi se vor implini doua mari dorinte mai vechi de-ale mele. La vremea aia am ras si m-am gandit la nimicuri marunte, azi imi fixez privirea pe doi licurici care par sa mearga mana in mana. Ii urmaresc constant si, din cand in cand, ei ma rasplatesc cu bucuria de a sclipi, dovedindu-mi inca o data ca efortul depus nu ramane nerecompensat.
Tot A. mi-a spus ca o sa imi placa aici. Ca orice mi-am inchipuit si imaginat cu privire la aventura asta nu va fi asa cum mi-am imaginat, va fi MULT mai bine. A. avea dreptate. Inca din al doilea weekend am vazut locuri care nu stiam ca exista si am facut lucruri care niciodata nu am crezut ca le voi face. M-am dat prima data pe rollercoaster, am facut alpine slide (un fel de derdelus pe ciment cu sanie cu maneta de viteza) iar peste doua zile voi face water rafting. Si surprizele se tin lant.
A. mi-a mai spus ceva ce inca nu s-a confirmat. Sunt totusi curioasa pentru ca toate celelalte lucruri pe care mi le-a spus s-au intamplat. Oare cine e blondul misterios…

Posted in Marea evadare | Tagged , , | Leave a comment

Acomodarea

Incep sa ma acomodez… ziua de aici e acum zi si pentru mine, iar noaptea si ea isi intra incet – incet in drepturi.
Au trecut primele 3 zile de lucru, mi-am cunoscut colegii, prima impresie a fost dezastruoasa, toti inchisi in cuburile lor cu separatoare de 1.70m… ca la izolare. Imi lipsesc colegii de acasa, glumele deocheate si rasul isteric… Nu am cu cine rade aici. M. mi-a trimis un mail ca e plictisitor si acolo fara mine. Il inteleg… si eu ma plictisesc fara ei.
As putea spune ca aici totul e intr-atat de stereotipic ca aproape pot face profilul psihologic al tuturor dupa doar 3 zile. Secretara managerului general, o tanti mica si indesata care umbla ca o ratusca si il dadaceste pe sefu’ mai bine ca muma-sa. “Old fashioned” isi spune, a facut scoala de secretara si asistenta personala si nu isi lasa seful sa faca nimic din ceea ce poate face ea in locul lui. Iar daca cineva comenteaza cu privire la cererile lui absurde – gen sa vina tipa de la IT sa ii bage cablul de la tastatura in PC – se umfla in pene babuta si pufneste : “treaba lui e sa gandeasca cum sa faca bani nu sa-si bage cabluri in calculator” si bombane vreo juma de ora. E simpatica in felul ei… Seful ei – seful tipic, rece, emite pretentii, ton ferm, toata lumea bombane pe la spatele lui. Iar tanti secretara sare ca arsa de pe scaun, isi infasoara sweaterul strans in jurul bustului prea larg, isi dezveleste dintii si asteapta nerabdatoare noi ordine pe care le executa cu sfiintenie pentru ca traieste pentru a-si satisface seful si pentru ca nimeni nu stie sa faca treaba asta mai bine ca ea.
Seful meu, un tip hazliu dar mult prea stresat… prima persoana care bombane pe la spatele sefului mare. Vrea sa imi arate cat mai multe din stilul lor de lucru si sa imi dau cu parerea despre cum facem noi si poate avem de invatat unii de la altii. E de treaba dar se simte vinovat ca nu se poate ocupa mai mult de mine.
Tipa de la resurse umane care m-a luat in primire din prima zi m-a ajutat o gramada. Mi-a dat lectii de condus si mi-a explicat regulile de circulatie locale (fiecare stat are reguli specifice). Azi m-a dus sa imi arate cum sa bag benzina.
Personajul care pe mine m-a impresionat foarte mult e un tip de vreo 60 de ani. Trebuie sa aflu cum il cheama … am cunoscut prea multa lume de-odata si neuronul meu s-a cam prajit si o tine tot intr-un “error”. Deci tipul asta e parca desprins dintr-un film – n-as putea sa il incadrez exact in gen. Are tatuaje, e destul de robust, dar nu gras, are o mustata carunta lunga pana in barba, chel si fumeaza tigara electronica de parca ar fuma pipa. Si accentul… atat de puternic sudist! Ador sa vorbesc cu el si are un ras molipsitor.
E si un englez pe aici, de vreo un an lucreaza in state. E simpatic, poate singurul din categoria “acceptabil” dupa o prima scanare. S-a oferit sa imi arate imprejurimile intr-unul din weekenduri, dupa ce ma acomodez mai bine. Am acceptat… cred ca radacinile europene isi cam spun cuvantul… Ma intreb daca el este blondul despre care mi s-a prezis ca il voi cunoaste aici.
Ce ma scoate cel mai tare din sarite oriunde merg pe aici e politetea fortata. Nu poti sa intri intr-un magazin sau sa treci pe langa cineva pe coridor la lucru fara sa auzi “Hi, how are you?” Raspuns standard : “Im good thank you! How are you?” “Good/great/wonderful!” cand in fond pe nimeni nu intereseaza si nimeni nu vrea sa discute despre problemele lor cu strainii. Dar daca nu le raspunzi la intrebare te considera mujic. Iar daca nu ii intrebi si tu pe ei esti prost crescut.
Urmatoarea provocare e sa ajung in Johnson City orasul care are si Mall – dupa cum tin toti sa precizeze. Iar pentru saptamana viitoare mi-am programat deja o vizita in Spartanburg la fabrica BMW pentru care livram si noi din Romania.

Posted in Marea evadare | Tagged , , | 2 Comments

Am ajuns sa vad minunea

… cu ochii mei.
Ma bucur. Visul meu de-o viata a devenit realitate. Nu pot sa spun ca exact aici mi-am dorit sa ajung pentru ca as minti. E un orasel mic, de tara, asa cum am vazut in filme, cu case fara gard, cu oameni care isi lasa scaunele pe veranda si nimeni nu le fura. Interesant… Mult spatiu verde si mult prea multe fast food-uri. Sunt de trei zile aici si cel mai aproape de un fast food am ajuns azi in parcare la McDonalds cautand wifi. Nu ma grabesc sa ma infrupt din mancarurile lor traditionale…
Ca tot veni vorba… ma simt ca un fotomodel pe aici, cu asta chiar as putea sa ma obisnuiesc … Nu ca in patria muma as fi considerata obeza, ci mai degraba cu forme, dar aici par de-a dreptul anorexica prin comparatie. Ma simt bine :))
Ma scoate din sarite groaznic de tare faptul ca nu au trotuare, decat in centru pe o portiune infiorator de mica. Si nimeni, absolut nimeni nu merge pe jos – sincer nici nu ar avea unde, decat poate pe bucati daca prind multe magazine cu parcari una langa alta. Si se mai plang de rata mare de obezitate…
Am incercat sa fac azi o plimbare, sa merg in recunoastere… am ajuns la vreo 50m (metri, nu mile!) de complexul in care stau si am realizat ca nu mai pot merge mai departe… e ca si cum ai merge pe jos pe langa autostrada. Si in plus toata lumea se holba la mine ciudat. Am renuntat, dupa ce am facut 3-4 poze.
Am luat masinuta la plimbare, devreme la ora 7 dimineata cand traficul e “light”… vreau sa spun ca la ei si atunci cand e “heavy” e tot mai aerisit ca la noi. Posed o minunatie de Ford Focus rosu! (detaliu foarte important), pe care am botezat-o Pep, din lipsa totala de inspiratie pentru ca asta e o parte din numarul de inmatriculare. Deci, eu si Pep am pornit azi la prima noastra plimbare intima. Ne-am inteles de minune, am facut eu cateva prostioare marunte, dar ca norocul la ora aia din cand in cand era max. 1 masina pe sosea in afara de mine, deci am putut sa ma desfasor in deplinatatea blonzimii mele, fara prea multe griji. Maine va fi mult mai complicat pentru ca maine trebuie sa mergem la lucru… Si pentru ca dragostea se face in minim doi, noi suntem 3, o avem si pe tanti GPSa cu noi, deci va fi party intre fete!
Ceea ce nimeni nu prea povesteste despre tara tuturor posibilitatilor este ca, asa cum Thailand are trei sexe: feminin, masculin si “she-male”, adica fosti barbati transformati in femei, SUA are 3 tipuri de benzi: una pentru fiecare directie de mers si una comuna pentru ambele – banda de intoarcere. In patria muma probabil pe banda asta s-ar omori om cu persoana pentru ca toti ar folosi-o pentru depasiri. Aici e civilizatie, si probabil si amenda mare, ca nimeni nu depaseste pe banda de intoarcere. Daca e o singura banda pe directie, in cel mai rau caz clacsoneaza decent sa mergi mai repede, dar de cele mai multe ori stau cuminti in curul tau si asteapta. Asta imi place.
Oamenii aici au un accent ciudat. Si ei probabil spun acelasi lucru despre mine. Eu am accent de Europa, ei au accent de rednecksi. Ma distreaza. Sper sa nu-mi insusesc accentul in urmatoarele trei luni ca nu ma mai spala nici o apa de cat misto voi incasa acasa, daca ma scap cu rednecksisme.
Am fost la faimosul Walmart. Raiul pe pamant, tot ce vrei intr-un singur loc… cu conditia sa si gasesti raionul pe care il cauti. Am fost avertizata ca s-ar putea sa vad ciudatenii de tot felul pe acolo, deci pozele alea de pe net cu ciudatii din walmart sunt chiar reale. Inca n-am vazut nimic care sa ma socheze, dar mai este timp. In schimb personalul din magazin este extrem de politicos si saritor. Si replicile alea ce le auzim in filme si care, personal, am crezut ca sunt doar parte din textul scenariul, sunt cat se poate de reale… ” Is there anything else i can do for you today?” Si iti pun ei cumparaturile in pungi pe sortimente, bineinteles ca m-am facut de cacao prima data ca am dat sa iau painea si s-o pun in cos, dupa stilul de acasa, si s-a uitat tipa la mine ciudat “I was gonna put it in the same bag with the eggs” Taranul e pe camp…
Una peste alta… abia astept ziua de maine cand voi avea ocazia sa imi cunosc colegii (si colegele  😛 )

Posted in Marea evadare | 2 Comments

Confesiune

Ma tem. In primul rand de mine, de cea care voi deveni, de cea pe care inca nu o cunosc, de cea pe care urmeaza sa o descopar. Ma tem ca nimic nu va mai fi la fel, ma tem ca va fi bine, prea bine sa mai vreau sa ma intorc si prea dureros ca sa pot ramane. Ma tem ca am sa ma pierd, intre doua continente, pe fundul oceanului rece si albastru. Ma tem de ceata incertitudinilor si drumul intortocheat al “what if”-urilor, de coltii taiosi ai dorintelor proprii si ai datoriei, de intunericul renuntarii la sine pentru binele altora. Ma tem ca voi da peste vechiul tunel de care abia ce m-am despartit acum doi ani si prin care nu as vrea sa mai trec vreodata, pentru ca luminita este mult prea departe. Dar cel mai tare ma tem sa raman si sa regret o viata intreaga alegerea.

Imi doresc. Sa imi gasesc timpul necesar pentru a-mi implini dorinta cea mai mare… sa scriu cartea de care m-am apucat de mii de ori si nu am trecut de primele pagini. Imi doresc sa traiesc o poveste – vesela sau trista, dar sa-mi fac amintiri. Sa vad lumea, sa o ating, sa o miros, sa o gust si s-o ascult asa cum este ea. Si sa traiesc fiecare clipa din plin.

Stiu. Ca nu va mai fi la fel.

Stiu… ma bucur… si ma tem.

Ai grija ce-ti doresti ca poate ti se implineste!

Posted in Marea evadare | Tagged , , | 2 Comments

Pentru ca astfel de lucruri doar mie mi se pot intampla

Am fost în Germanica si a fost fain! Lume colorată, din multe colturi ale lumii… China, Brazilia, State, Germania, Polonia, Portugalia, Spania și desigur Romania, adică subsemnata.
Zborul a fost exact asa cum mi-am amintit… emotionant, fain, liniștitor. Nu inteleg oamenii care urăsc să zboare.
Zilele au fost lungi și pline, distractive și cu mult sens, atât pentru proiect în sine, cât și ca o experiență personală. După doar două zile simțeam că îi cunosc pe oamenii aia de o viață întreagă. Am gătit împreună, am jucat bowling, am vazut meciul Germania-Franta intr-un pub, am fost la shopping… și nu numai. Am fost si la politie… ca doar nu era să nu am eu aventuri. Shopping is dangerous. Mi-am cumpărat ca tot omul – mă rog, omul de sex feminin – o poșetă. Care poșetă gazduia un portofel… furat. Cu buletin, ceva carduri si niste mărunțiș… nici o hârtie, desigur. Recepționera de la hotel a zis ca ea nu pune mâna pe el ca n-am decât să îl duc la politie. Si asta am făcut, cu inima cât un purice, că doar au avut grijă altii să ne facă nouă românilor un renume… spre surprinderea mea politistii au fost chiar drăguți si mi-au mulțumit în numele pagubitei pentru gestul făcut.
Si asa s-a încheiat prima escapadă din marea evadare… Sunt curioasă ce si câte or să mi se întâmple în cele trei luni în state. Mai sunt 15 zile și voi afla! Da, le număr, ba chiar le tai de pe calendar…

Posted in Marea evadare | Tagged , , | 7 Comments

Psychic

Sunt a 13a in ordinea alfabetica. Trebuie sa intru pentru sustinerea licentei dupa ora 14:00… E ora 12 fara cateva minute si profesoara imi face semn sa intru pentru ca mi-a venit randul… Panichez… ma asez la calculator si imi caut fisierul PowerPoint… dau dublu click si se opreste calculatorul. Il repornesc si nimic… Profa imi zambeste “S-a stricat, mergem in pauza de masa si revenim peste doua ore. Pana atunci facem rost de alt laptop.” Eram atat de aproape sa scap! Ma ridic descurajata… acum mai am de asteptat doua ore si un alt atac de panica…

Ma trezesc, ma uit in jur, sunt acasa in pat, a fost doar un vis…

La ora 10:30 ajung la facultate, s-au afisat notele de la examenul scris… 7.80 … sunt un pic dezamagita, puteam mai mult, dar se putea si mai rau… ma intalnesc cu fetele si le povestesc visul straniu… “Asa emotii ai?” rad ele de mine… “Nu stiu ce ar spune nenea Freud de visul asta, ceva impulsuri libidinale nesatisfacute prin inconstientul tau…” radem si mergem la o cafea.

Prima ora trece … suntem in grafic, cinci persoane. E clar, eu intru pe la 2… stau linistita, povestim despre filme si joburi de vis de dupa absolvire. Pe la 12 ma ridic hotarata sa merg pana sus la sala sa iau pulsul actiunii. Urc scarile in graba si un gand imi trece prin cap… sa vezi de nu intri de cum ajungi sus. Ii fac vant repede pana ajung la etajul doi al facultatii si intreb in stanga si in dreapta cine a iesit ultimul si cine urmeaza sa intre. O colega imi spune sa stau linistita ca urmeaza sa plece doamnele in pauza de masa.

Colega a doua de dinaintea mea iese din sala toata rosie si emotionata. Dupa ea, profa coordonatoare si una din comisie. Aia din comisie ii spune la profa mea ca ele nu merg in pauza pana la ora 13:00, asa ca, sa mai intre 2 studenti. Ma uit in jur cautandu-l din priviri pe cel dinaintea mea. Nu-i. Deschid usa si intru fara sa ma gandesc, ma asez jos si astept. O alta colega incepe sa vorbeasca, isi sustine licenta. Ma iau tremuricii, inima imi bate cu putere, de ce naiba am intrat???? Numar pana la 10, incerc sa imi controlez respiratia … e doar un examen nu-i capat de lume … colega se ridica, multumeste si pleaca.

Profa imi face semn sa trec la calculator. Imi caut buletinul in geanta si ma gandesc ce naiba am pazit 10 minute cat aia vorbea. Profa imi face semn ca nu trebuie… ma asez la laptop, inchid fisierul colegei de dinainte, care de emotii a uitat sa dea ESC si Close. Imi caut fisierul si intre timp intra urmatorul coleg. Tipele din comisie par simpatice… titlul licentei mele, lung cat o zi de post, le face sa-si ridice capul din telefoane. Probabil credeau ca am terminat de sustinut, bad news: era doar titlul. Imi face semn tipa sa trec peste bla bla si sa ajung la cercetare. Ditamai tabelul cu o gramada de cifre… corelatii intre variabile ii explic eu, tipa da din cap satisfacuta ca am parte de statistica sofisticata (as vrea sa ii spuna ca desi sunt blonda, nu-s chiar proasta, dar mai e una blonda in comisie, asa ca ma abtin). Intra secretara si le face semn ca au ceva de vorbit. Se scuza doamna din comisie ca trebuie sa ma intrerupa doar un minut, ca nu are legatura cu mine, ca eu sunt fantastica si minunata (ce bine imi facea chestia asta la ego!). Eu dau scroll in jos si imi pregatesc speech-ul pentru gramada mare de grafice ce urmau sa umple ecranul proiectorului… cand surprize!… Ecran alb! Scroll down! Scroll down!!! tot alb… WTF!!! apas butonul de PANIC! ma uit la colegul, el la mine si il bufneste rasul “virusi!” doamnele vorbesc mai departe si eu ma chinui sa dreg busuiocu’. Dau ESC sa vad daca macar asa se vede ceva … Blank slide … 5x Blank slide! Tipele termina de vorbit si se uita la mine. Ma balbai… nu stiu ce s-a intamplat… mi-au disparut graficele, erau pe fisier cand l-am pus, nu stiu… eu… nu stiu unde au disparut… Una dintre ele imi zambeste rasfoind ceva… e in regula, eu le vad, am licenta ta in fata…

Damn, lucky you! Oare nu vrei tu atunci sa povestesti ce vezi acolo, ca eu nu vad nimic zic in gandul meu si ma intorc la tabelul enorm cu multe cifre. Pai hai sa vedem ce corelatii ai gasit si cum le interpretam, zice tipa simpatica. Si-am inceput cu glas tremurat sa turui neincetat cum ca aia si cu aia coreleaza asa si pe dincolo si inseamna ca se influenteaza in cutare mod. Doamna dadea din cap si scapa cate un “interesant” din cand in cand. Mie imi spui cat e de interesant… habar n-am cum de nu m-am pierdut cu totul… Termin de explicat tainele cifrelor si dau niste scrolluri in jos ca era totusi o parte din lucrare care nu disparuse. Tipa imi face semn sa ma opresc, am convins-o! Te cred, m-am convins si pe mine ca nu-s proasta!… ce noroc ca am facut-o eu si nu am cumparat-o ca nu stiu cum scapam acuma din belea…

Ma ridic ametita si imi iau geanta nu inainte de a arunca un ochi la profa mea, era mandra! si la tipa care trecea notele: 10 ! Ies afara multumind si urandu-le o zi minunata.

Colegii afara: Noa, cum a fost?

Eu: V-am zis ce-am visat? Noa, exact asa a fost, numa’ ca nu calculatorul s-a stricat, ci fisierul!

Im a freaking psychic! Damn my dreams!

Posted in Marea evadare | Tagged , , | 9 Comments

Fara titlu


Pentru ca pur si simplu nu merita un titlu.

Ma uit peste umar, in urma, nu degeaba. A trecut un an. A fost una din cele mai frumoase dupa-amieze. Simteam ca va fi si ultima pentru ca prea a fost perfecta. Am sperat sa ma insel, iar tu ai avut grija sa am dreptate.

Azi nu mai doare, ranile s-au inchis demult, cicatriciile raman martore ale unei istorii care nu trebuie repetata. Le mangai uneori crezand ca poate locul va durea si atunci voi simti din nou speranta, macar. A murit si ea izbita de un nou zid de gheata. Nici macar nu ai avut decenta sa ma intrebi ce vreau, ci, ca de fiecare data cand am incercat sa patrund in lumea ta, ti-ai activat un nou scut.

Nu stiu ce ma intristeaza mai mult, dezamagirea ca nu te-ai schimbat sau faptul ca stiu ca nu mai exista nici o speranta. Speranta pentru ce, ma intreb uneori… nu stiu… pur si simplu speranta.

 

Posted in Vise sau realitate | Tagged , , | 3 Comments

Agitatie mare, mon cher!


Si vine licenta, cu trenul din Franta! Ups, aia parca era vacanta… vine si ea dar nu, inca, pentru mine.
Agitatie si valva, tamtam si scandal… inscrierea … sume gigante ca deh, faculta neacreditata si comisie din alt oras. Buuuun, hai ca asta e, ghini-ion de nesansa. Protocol… o foaie jumate… what?!? Pai ca aia din comisie au fite si vor bucle a la Shirley Temple, bijuuri Milefiori – ca gablonturile strica tenu – si bani in plic sau sticle cu multe stele, daca tot platesc fraierii aia care vor sa aiba o hartie in plus in urma celor trei ani de scoala.
Si toata lumea s-a trezit brusc cu principii trainice de viata… mama lor si neamul si toata alduirea *inserati dupa voie tot arsenalul de injuraturi disponibile la usa cortului* pana unul ceva mai realist a reusit sa se faca auzit cu o intrebare banala, reducand buchetul bogat de principii la doua bucati de plastic colorat cu valoare comerciala: Voi chiar va credeti in stare sa luati licenta pe bune? Si toti au tacut si au bagat mana adanc in buzunar.
Am platit si acu asteptam sa ne pice diplomele in brate si sa ploua cu note mari si foarte mari… aham.
Nici pe frontul de vest lucrurile nu stau mult mai linistite. Se apropie prima intalnire a participantilor la proiectul vietii. Se cer prezentari si date, multe mailuri cu semnatura si mesaje de “abia astept sa ne intalnim” Nu stiu de ce dar sunt foarte sceptica in ceea ce priveste ospitalitatea germana. O fi cumva… vorba lu’ Copilu’.
Ca tot veni vorba… bate vantu frunza-n dunga si eu sunt o trestie manata de acelasi vant. Ba mi se rupe si nu ma intereseaza, ba ma roade curiozitatea sau ma gadila demonu prin anumite parti intime si nu-i cine sa ma scarpine. Doh… greu si caldura mare, mon cher… si camasi descheiate la doi nasturi si suspine. Anyway… am ajuns de unde-am plecat, adica nicaieri. Si e bine si asa. Cred… ba nu, nu e… dar altfel n-o fi niciodata. Cica sa nu spunem niciodata niciodata.
Si acu sa dam cu bomba. De vreo un an incoace mi s-a pus mie pata ca in viata tre sa le incerc pe toate si ca rockerita care se respecta cum as putea eu sa mor intr-o zi fara un pic de cerneala in piele… i want a tattoo! Si am starnit uraganu… Fataaaaa! Ai innebunit!!! Si dai cu prejudecatile in stanga si in dreapta: numa puscariasii au tatuaje, o sa arate naspa cand o sa imbatranesti, huuuo! Etc. Si familionu’ mi-a sarit in cap… ca numa asa ma pot muta inapoi la mama. Si am tacut, cu coada-ntre picioare in pozitia ghiocelului. Si-am ramas asa pana acum vreo doua saptamani cand piticul a revenit. Si asa, tacuta si cu coada intre picioare, mi-am facut programare si mi-am tras un fluturas de toata frumusetea pe umarul stang, sa moara dusmanii de ciuda. N-au murit si nici la mama in ograda nu am ajuns, dar nici nu am avut cu cine vorbi vreo cateva zile. Cum orice minune dureaza trei zile, lucrurile au revenit la normal, iar fluturasul este de acum noul membru al familiei cu drepturi depline. Singura problema este ca ofteaza din greu dupa o surioara. Sau un fratior. 😀

Posted in Marea evadare | Tagged , , | 7 Comments

PLS (Pre-Leaving Syndrome)

Image

De ceva vreme ma bantuie un gand si, pentru ca il gonesc si el nu si nu vrea sa plece, am ajuns la concluzia ca trebuie musai exorcizat! Si unde altundeva daca nu aici?

Copilu’ – demonul meu cel mai inversunat. Azi-maine e anul de cand povestea s-a incheiat. Intrebarea este: chiar s-a incheiat?

Acum 2 luni as fi zis: DA! Azi nu stiu ce sa mai cred. Am spus de atatea ori La revedere ca deja ma doare gandul, pentru ca doar in gand l-am spus. Sau in scris pe aici. Words are overrated ar spune uniiPentru mine nu. Pentru mine cuvantul nespus e inexistent. Cuvantul nespus poate fi interpretat, poate naste iluzii sau temeri nefondate. Si nu temerile ma inspaimanta, ci iluziile. Acele fructe dulci-amare, cu invelis stralucitor si pulpa plina de tepi. Vreau certitudini!

Ignoranta din primele luni m-a ajutat sa-mi tin capul limpede si gandurile cat mai departe. A fost o perioada linistita si calma, cai verzi zburdau pe pereti, unicorni roz desenau curcubee, iar neuronul meu taia frunze la caini. Asta pana de pasti cand a inceput sa ploua cu firimituri de atentie, ici si colo in punctele esentiale. Acu’, oriunde calc, imi paraie pezmetul sub talpi. Prea multa atentie dauneaza grav sanatatii… mentale. Si cum neuronul s-a oprit din taiat frunze a inceput sa se intrebe de ce? De ce brusc am inceput sa exist in lumea lui? Iar calul, picat brusc din tavan, a intrebat: Ce-ti pasa, oricum pleci? Si unicornul, coborand tantos pe treptele curcubeului, a aruncat pastila: Dar daca pana pleci… ?

Si uite cum s-a pus de-o claca in sat si nimeni nu mai lucreaza si toti se intreaba tot felul. Iar cainii latra a jale ca-s morti de foame.

Calul, dandu-si coama tacticos intr-o parte, zice: Lasa-l sa transpire tragand semnale de atentie.

Unicornul, chicoteste, aranjandu-si atent suvitele razlete: E momentul sa faci un pas, oricat de mic, dar nu sta degeaba.

Neuronul cugeta: Aveti amandoi dreptate. Trebuie sa fac un pas. Dar nu acum, ci cu o zi inainte de plecare. Trebuie sa inchei povestea si sa ma rup de tot.

Morala: cuvintele trebuiesc spuse. Adio. Good bye. Farewell. Nu e suficient sa stii ca s-a terminat, trebuie sa o spui cu voce tare pentru a o crede.

Dilema: acum sau chiar cu o zi inainte de plecare?

Incerc sa ma tin de ceea ce mi-am propus. In ziua dinaintea plecarii sa am o ultima discutie cu el. Sa fac ceea ce am evitat timp de un an, ceea ce el a evitat la ultima cafea bauta in doi. Sa spun Game Over. Fara Maybe. Fara We will see...

Parte din mine stie ca e inutil sa mai aduc vorba despre asta. Ca e Over de mult. Parte din mine se va agata mereu de ceea ce nu a fost spus, de speranta si iluzie. Am obosit sa fac naveta si, in functie de atitudinea lui, sa inclin balanta intr-o parte sau alta.

Poate ca totul e doar in capul meu, pentru ca imi place sa complic lucrurile mai mult decat e necesar. Poate ca toata atentia e pura coincidenta – nu cred in coincidente.

Plec si trebuie sa plec cu sufletul impacat. Pentru ca peste trei luni sa nu mai tresar si sa nu mai simt nimic.

I have to let it go…

 

Posted in Vise sau realitate | Tagged , , | 3 Comments