Ma droghez…

null
… in doze mici si la intervale regulate de timp. Stiu ca nu e bine, ca ar trebui sa renunt, ca imi fac rau singura. Cineva spunea ca in viata suma viciilor trebuie pastrata constanta. Nu tin minte sa fi renuntat la vreunul cand m-am apucat de drogul asta. Dar imi este bine, de cele mai multe ori, adica doua-trei zile dupa ce ma infrupt din el. Apoi incepe sa imi lipseasca. Si atunci incepe chinul. Parca intru in sevraj, dar o parte din mine – cred ca ratiunea – imi spune sa mai astept, o zi – doua, sa simt ca imi lipseste cu adevarat, sa nu las sa devina obisnuinta ca devin dependenta. Dar pe cine mint? Probabil sunt dependenta deja. Sau poate sunt doar dependenta de senzatia aia de bine care imi invadeaza trupul cand il hranesc dupa o lunga (?) perioada de privare. Totusi incerc sa pastrez limita, sa nu maresc doza si nici sa nu scurtez intervalul de administrare.

Uneori, am momente in care vreau mai mult. Si atunci ratiunea isi scoate capul de dupa perdea si, ca o mahalagioaica trezita din somnu-i dulce, isi incruciseaza mainile pe piept si ma mustra “Daca vrei mai mult si primesti mai mult, maine vei vrea si mai mult! Stai cuminte si rabda! Poate asa mai ai o sansa de recuperare cand o fi sa renunti!” Are ea dreptate in felul ei, stie ea ce stie. Si ca un copil imbufnat ma retrag in coltul meu, impletindu-mi degetele si planuind cum sa fur macar un pic mai mult cand ea se duce la culcare. Dar ea se pare ca nu doarme niciodata, ceea ce nu-i chiar un lucru rau. Asa reusesc sa nu abuzez.

Asteptarea doare, dar nu, nu e o durere fizica, e una psihica. Blocheaza orice alta cale de gandire si canalizeaza toti neuronii (sau doar ala unu’ pe care se zice ca il poseda femeile) spre un singur scop: drogul. Si tot ceea ce trebuie sa fac e sa cer si il voi primi. Livrat in cel mai scurt timp posibil. Dar mai aman o zi- doua. Apoi vine momentul in care incep transpiratiile, in care simti ca trebuie sa fii legat de pat sa nu o iei razna si sa nu rascolesti tot in jurul tau in cautarea drogului care deja halucinezi ca e ascuns undeva aproape dar in asa fel incat sa nu-l gasesti. Atunci as fi in stare s-o pocnesc si pe certareata de dupa perdea si sa mai fac vreo doua victime colaterale daca nu obtin ce vreau. O vad speriata, cu un picior pe pervazul geamului, gata sa de-a bir cu fugitii daca ma pierd cu firea si ma indeamna sa ma linistesc si sa ma duc sa imi iau doza. Ii ranjesc satisfacuta ca in sfarsit suntem de-acord si o vad cum isi aduna picioarele sub ea, inca pe pervaz, dand dezaprobator din cap. “Stii ceva? Nu-mi pasa! N-ai decat sa stai imbufnata cat vrei, eu am stat destul!” ma rastesc la ea si imi sun dealer-ul. “Vreau!” ii spun scurt si intrebarea vine instant “Maine, e ok?”

“Oh, da maine e perfect!” imi spun in gand in timp ce ma asez in pat si deja neuronul se relaxeaza, imbatat de promisiuni, de anticipare, de bucuria de a se scalda din nou in adrenalina. Apoi se duce si deschide pe rand sertarele mintii, cel in care i-a ascuns mirosul, ofteaza, “maine…”, apoi deschide cel etichetat cu gustul si se linge pe buze, deschide altul, dublu ca marime si aparent gol, dar cand isi trece mana prin el ii simte textura pielii si asprimea barbii si in sfarsit ajunge la cele doua sertarase mici de sus, le deschide pe rand, din primul se aude ca un ecou “Maine, e ok? … Maine, e ok?” iar din cel de-al doilea il privesc doi ochi mari si caprui “Oh, da maine e perfect!”

Incet, lumina se stinge si atat eu cat si neuronul adormim, cu sertarele deschise, imbatati de miros si gust, de ecoul vocii, cu imaginea celor doi ochi fixata pe retina precum un screen-saver si imbratisati de amintirea bratelor puternice. Dimineata ne gaseste mahmuri si cu dureri de cap dar zambim amandoi caci Maine e Azi si vom gusta din drog si ne va invada si imbata din nou, de data asta nu doar din amintiri. Si dusul nu pare niciodata mai cald, si nici cafeaua mai buna ca Azi. Si soarele ne zambeste si pasarile ne ciripesc, ba chiar una mi se aseaza pe umar, in timp ce un fluture imi zboara prin par si alte mii prin stomac. Si cand ma uit de-afara la geamul camerei mele o vad pe mahalagioaica de ieri, proaspat coafata si machiata, zambindu-mi larg si facandu-mi cu mana fericita.

… Si usa se inchide in spatele nostru si mastile cad si sertarele se deschid doar pentru a lasa noi amintiri sa se depoziteze. Si bratele ma cuprind si buzele ma saruta si mirosul ma invadeaza si doi ochi caprui imi zambesc si eu ii soptesc “Imi esti ca un drog!”

Advertisements
This entry was posted in Salata de ganduri and tagged , , , . Bookmark the permalink.

5 Responses to Ma droghez…

  1. sourina says:

    cred totusi ca fiecare are un viciu.. depinde cat de bine ne alegem drogul 🙂

  2. Andrei says:

    Îmi place cum ai abordat ideea. Poate într-o zi o să ne întalnim într-un grup de tratare al dependenței.Dar mă îndoiesc că o să fie așa. 😀

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s